– „Ce gânduri ai?”

– …. (În mintea mea era un vârtej, rulau atâtea gânduri, imagini, amintiri, încât nu le-am putut articula.) „Foarte bună întrebare”, i-am zis. „Mintea mea este acum ca un ocean foarte agitat și am nevoie de timp să pescuiesc gândurile din capul meu. Pot să-ți spun în schimb ideea principală sau ideile principale?”

– „Da, poți.”

– (Răspunsul a fost unul evaziv, pentru că nu aveam încă gândurile pescuite. A doua zi când ne-am întâlnit i-am răspuns.) „Îmi este dor.” (Și, deși știam acest lucru și cu o zi înainte, ieri eram copleșită de gândurile haotice. Întrebarea ei – ce gânduri am, fără să le pun etichete, fără să le adaug emoții, ci doar să le exprim – și noaptea care a trecut, mi-au liniștit mintea și mi-a fost mai ușor să grupez toate gândurile într-o idee principală, care mă va ajuta să-mi gestionez mai bine emoțiile atunci când gândurile vor vrea să-și facă din nou apariția.

– „Eram sigură. Va fi bine, vei vedea.” (Mi-am dat seama cât de mult îmi lipsea această expresie de încurajare, spusă pe tonul potrivit.)