Zilele trecute m-am simțit respinsă, tristă și neputincioasă. Fiica mea de 12 ani nu voia să vorbim, nici măcar să stau cu ea în cameră. Mă durea dorul de ea fetiță, veselă și afectuoasă.. Mă durea distanța. Mă durea să nu mai știu cum să comunic cu ea.
În loc să mă pierd în frustrare, am făcut exercițiul de mai jos, la care apelez în astfel de momente:
Imaginează-ți că ești un far.
Copilul tău adolescent e o barcă în derivă, care pare că se îndepărtează.
Dar farul nu disperă. Farul luminează constant, liniștit, cald, prezent.
Când barca are nevoie, se va întoarce.
Tu ești farul, Ramona.
Iar lumina ta e iubirea ta blândă. Nu dispare, chiar dacă e negură.
Și pentru că sunt genul de persoană care are nevoie de dovezi, până să ajung la această imagine liniștitoare, m-am documentat. Am citit despre psihologia adolescenților, am reflectat la ce simt eu, la ce simt părinții din jurul meu.
Mi-am amintit că am fost și noi adolescenți. Poate și părinții noștri au simțit aceeași durere tăcută – și totuși au rămas acolo, iubind cum au știut ei mai bine.
Iar la un moment dat, ne-am întors spre ei. Cu recunoștință. Cu înțelegere. Cu iubire.
Dacă și tu ești acum părintele unei bărci care pare că se îndepărtează… îți las această imagine și ție.
Fii farul.
Nu trage de barcă. Doar luminează.
Ea se va întoarce.
Îți sunt alături!
Ramona